Cuvintele nu pot trai singure, sint ca magnetii, pleci de la un cuvint si ajungi la altul. Azi mi-a trecut prin minte cuvintul “ izvor” si m-am trezit aruncat in urma cu vreo treizeci de ani undeva pe un virf de munte, unde fusesem cu tatal meu la cosit. Intr-o logica a cuvintelor (numai a lor!), mi-am amintit ca bausem apa minerala ( borcut, cum se numea de catre localnici ) dintr-un izvor, mincasem mamaliguta cu brinza la niste rude, unde inoptasem, si dormisem neintors pina a doua zi la amiaza.
E fabulos sa revezi asemenea lucruri, pe care le credeai uitate demult, citeodata te intrebi daca amintirile nu sint chiar cuvintele rostite, cuvintele traite odata si inghetate de-a lungul unei ierni glaciare, un puzzle complicat si misterios ingropat in noi, ca o carte. Spun asta pentru ca imi amintesc brusc imaginea unui barbat ( fost calugar ), care-si ingropa Biblia ( singur lui carte!) ca pe un prunc, undeva linga o biserica, plingind. De la lacrimile lui, gindul ma poarta, peste timp, la cele ale mamei, la moartea tatalui meu, apoi de lacimile Daliei, la despartire. Despartirile imi amintesc de fiintele pe care le-am cunoscut si de care m-am indepartat, fiinte care defileaza prin mintea mea tumultuos.
Exista o legatura tainica intre cuvinte si amintiri ( niciodata n-am inteles care!), dar exista, fara cuvinte n-am avea amintiri, iar fara amintiri am fi saraci, foarte saraci, lipiti pamintului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu