Regretul devenise pentru Carmina o stare obisnuita dupa ce pierduse aproape totul, dintr-un presentiment sumbru, pe care nu si-l putea explica. Se considera altfel decit ceilalti, bazindu-se, in principal, pe instinct. Nu pusese baza pe simtaminte, ascultase doar de imboldurile interioare, se conformase sau nu acestora, fiind, de cele mai multe ori, in eroare.
Traise citiva ani alaturi de Virgil, un om admirabil, avind toate caltatile din lume, dar nu-l iubise. Instinctul ii dictase cu totul altfel. Abia dupa ce-l pierduse prosteste, aparuse regretul. De mii de ori isi amintise expresia lui de om contrariat (din clipa in care ii ceruse sa plece, asa, din senin!), de mii de ori incercase sa uite cit de mult o iubise barbatul acela (de aproape patru ani nu gasise pe alcineva care sa-i ia locul!) si tot de atitea ori i se facuse dor de vorba lui moale, cu inflexiuni calde si invaluitoare, care-i facea de fiecare data inima sa-i sara din piept (cum credea ca n-o sa i se mai intimple nicicind cu altcineva), stiind ca nu mai exista nicio cale sa-l aduca inapoi. Nu se ferea sa-mi marturiseasca (in momentele noastre de inclestare dramatica) ca-l si urise pe Virgil, pentru ca cedase atit de usor.
Doi oameni (credea ea) puteau sa traiasca si fara ca unul dintre ei sa-l iubeasca pe celalalt. Ea nu-l iubise, nu pentru ca asa simtise atunci, nici vorba, nu-l iubise fiindca nu iubea pe nimeni, nu cunoscuse niciodata sentimentul acesta. Traise un adevarat Iad in anii care urmasera, o duruse neputinta de a-l iubi acolo si atunci (neputinta care venea dinauntru ei!), fusese cruda si superficiala, platise cu virf si indesat pentru toate ezitarile ei, dar nu fusese suficient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu